Să salvez un suflet pierdut prin ploaie mi se pare cea mai grea misiune, una chiar fără sfârșit. Sunt două tipuri de umanoizi care se află traversând ploile: cei care respectă sentimentul și vor să atingă un alt prag al mulțumirii, sau mai sunt aceia care se găsesc tristețea și gândurile inundate prin stropii de ploaie agitată. Sau putem zice că cele două tipuri se întrepătrund?
Cei din urmă sunt aceia care, cu greu, își pot stăpâni și încolți adevărata ființă, pentru a o înlănțui în gânduri optimiste. Dar oare unde aș bate? Poate dorința de-a deveni strop, Ploaia fiind prea înrădăcinată în propria ființă. Ce e de făcut în acest sens, să te plimbi năuc printre bălțile oglindite-n asfalt și să te ferești de o eventuală ne-atingere a stropilor? Asta înseamnă doar că... trebuie să fii ploaie..ploaie și vânt..și fulger și viscol. Trebuie doar să-ți aștepți anotimpul.
Dar câteodată te înspăimântă și cumva îți place cum te face să te simți: piele de găină, migrenă, un fior rece, o privire peste umăr. Asta tot dependență se numea ultima dată când am verificat. Problema adevărată e cum renunți la ea?
Bineînțeles că știu, nu vrei să renunți..e perfect doar momentul, așteptarea anotimpului cu pricina. Dar ce se întâmplă când nu mai ești demn d-un anotimp pur în esență de la începuturile veacului?
Îmi place foarte mult, bravo! E un text perfect pentru o zi ploioasă, când gândurile și energiile din natură se întrepătrund. Sunt descrise niște sentimente profunde în cuvinte cu esență tare, lucru foarte greu de realizat.
RăspundețiȘtergere