incomod

Te-ai gândit vreodată să visezi la lume?

Să te lași puțin deoparte pe tine, tu ăla important, și să te privești prin altfel de mijloace. Ce îți place la tine? când ai zâmbit ultima dată și când ai dansat printre picături sau fulgi? Ai mers desculț până ce ți-au înghețat degetele de la picioare? Ai plâns vreodată de bucurie? Ai fost recunoscător? Ai simțit că explodezi de dragoste? Dar de bătut cu făină ai făcut-o?

Te-ai gândit cum ar fi să pierzi cea mai importantă persoană din viața ta? Știi care e aia sau vei simți la acel moment de cotitură? Poate sună cunoscut sentimentul, gândul...dar niciodată nu l-ai putut lua în considerare. Parcă e la o viață depărtare. Of, acest carusel de emoții și crâmpeie de necunoscute.

Iar n-am somn la 3:46. La ora asta tot Universul e tăcut, e visător. Dacă ciulești mai bine urechile probabil vei auzi stelele cum pică. Cum pică pentru noi, de dragul nostru sau pentru durerea noastră colectivă. Cauți iar pe cer dâra de lumină...și așa îmi aduc aminte de Stardust, un film văzut prea d-un timp trecut...

Și mă gândesc din nou sărind din gând în gând...și îmi vine în cap culoarea arzătoare a trandafirilor ce se prefac în scrum. Toate ideile mi-s năuce...însă fiecare are o fărâmă din personalitatea-mi tulburătoare. Și uite că iar o fac, ascult acel lullaby (cântec de leagăn) blestemat și iar simt diferit timbrul și notele. Nu știu ce efect are melodia asta asupra unui suflet hulpav ca al meu dar de fiecare dată stârnește altceva. E ca un fel de ancoră...dar încă nu mi-am dat seama dacă mă ajută sau mă trage la fund.

În timp ce-mi pâlpâie flacăra mi-a mai trecut un gând învolburat. Ai fost vreodată îndrăgostit? Ai luptat pentru dragostea aia? Ai pățit să ai certitudinea că un suflet e piesa de puzzle a sufletului tău și cu toate acestea alege să completeze alt puzzle? Cu toate astea, ai luptat pentru ultima piesă din puzzle-ul vieții tale? Și dacă da, a meritat? Și dacă nu, de ce n-ai făcut-o? Te-a durut sufletul?

Mi s-a zis că antiteza îmi compune viața. Mi s-a reproșat că vorbesc în dodii dar în dodii muzicale și totuși înfricoșătoare pentru suflet. Oare așa repede ai trecut peste cuvintele mele? Oare chiar singurul rezultat al luptei este complacerea? Renunțarea? Ai renunța la propriul suflet știind că-i incomplet?

Dar îți mai pun câteva întrebări...în această seară trebuie să găsești niște răspunsuri grele în suflet. Dar nu le vei găsi totuși așa repede...vor mai trece zile, poate săptămâni...și nu de suprafață!

 Care este visul tău?

 Ai iubit vreodată?

 Lupți sau renunți?

  Lupți chiar dacă știi că vei pierde?

Ce înseamnă pierdere pentru tine?

Care pierdere e cea mai grea de îndurat?

   Ai un somn liniștit?

între demnitate

 Să salvez un suflet pierdut prin ploaie mi se pare cea mai grea misiune, una chiar fără sfârșit. Sunt două tipuri de umanoizi care se află traversând ploile: cei care respectă sentimentul și vor să atingă un alt prag al mulțumirii, sau mai sunt aceia care se găsesc tristețea și gândurile inundate prin stropii de ploaie agitată. Sau putem zice că cele două tipuri se întrepătrund?

            

Cei din urmă sunt aceia care, cu greu, își pot stăpâni și încolți adevărata ființă, pentru a o înlănțui în gânduri optimiste. Dar oare unde aș bate? Poate dorința de-a deveni strop, Ploaia fiind prea înrădăcinată în propria ființă. Ce e de făcut în acest sens, să te plimbi năuc printre bălțile oglindite-n asfalt și să te ferești de o eventuală ne-atingere a stropilor? Asta înseamnă doar că... trebuie să fii ploaie..ploaie și vânt..și fulger și viscol. Trebuie doar să-ți aștepți anotimpul.

Dar câteodată te înspăimântă și cumva îți place cum te face să te simți: piele de găină, migrenă, un fior rece, o privire peste umăr. Asta tot dependență se numea ultima dată când am verificat. Problema adevărată e cum renunți la ea? 

Bineînțeles că știu, nu vrei să renunți..e perfect doar momentul, așteptarea anotimpului cu pricina. Dar ce se întâmplă când nu mai ești demn d-un anotimp pur în esență de la începuturile veacului?

Iz de fân

Amintire dintr-o copilărie la țară...

Când mă ascundeam prin fân 

Sau când mă luptam cu popușoieții, 

Când furam prima cană din laptele proaspăt muls 

Când pupam vițeii pe bot 

Când fugeam prin livada bunicilor în fundul gol 

Și când nu suportam curcile

Sau când furam mâncare din casă pentru pisoi. 

Când iubeam să merg de colo colo desculță și mă înfiora senzația pe care ți-o lăsa glodul. 

Căpșunile și zmeuricile din grădină

Somnul dulce de amiază în zilele de vară  

În încăperile răcoroase ale caselor de la țară. 

Dezmierdătura cu care priveam imensul ocean ceresc și stelele navigatoare. Diminețile când simțeam roua și analizam ritualul de "a bea cafeaua" pe care îl aveau adulții. 

Să nu mai zic de primele vizite în poiată...

Și urletele venite odată cu omida când eram pe oliță în curte. 

Prima amintire cu caii- când am văzut cum se pot bucura aceste fărâme de ființe rupte din rai. Momentele când stăteam țanțoșă pe uliță cu vaca la păscut 

Sau când mă prefăceam că am pus la uscat hainele pe poartă doar ca să văd când vin vecinii acasă. Sentimentul de importanță pe care mi-l dădea un amărât de pai ce-l molfăiam. 

Fascinația pe care o aveam pentru urzici 

Dar și pentru momentele când rudele depănau amintiri. 

Colecția de biciuști pe care o avea bunicul și locul  unde le ținea, stăteam cu orele să urmăresc cum se fofila soarele printre crăpăturile lemnului. 

Și chiar și cu colecția lui impresionată, niciodată nu a lovit vreun animal și asta voi iubi până mă voi duce. Și dacă am vreun regret? E că-i n-am apucat ajunge să văd și eu beciul, locul unde se odihnea prețiosul vin. Crâmpeie de amintiri... că astea-s doar. 

Și mi-l mai aduc aminte și pe-un îndepărtat Narcis, Care mă tot aștepta sub stâlpul cu antena de la Cosmote (pe vremea când mai exista). Și zilele ploioase pe verandă... Si radioul care mergea non stop, Îl auzeam tocmai de pe uliță. Îmi amintii și de celălalt bunic, Cum încerca să mă învețe cum să-i vorbesc lui Lăbuș. 

Cum s-ar zice la români, au fost oameni buni...

Lacrimosa

    Mângâiam cu degetele-mi aspre Sorii de pe fruntea ta. În ochii tăi găseam licărirea luciului de apă așa de cunoscut...Treceam -iar și iar- peste buzele-ți pline degetele grăbite. Cea mai mare condamnare: să-ți văd ploapele, să-mi alungi veșnica desfătare...cum poți să ne detronezi fără explicații?

    La început visam să fug cu tine, visam să fug departe-n lume iar ceața să ne fie văl împăciuitor. Visam să-ți strâng la piept degetele tremurânde. Visam la promisiunea încheiată acum o viață în crâng: speram să realizezi că ai nevoie de ea mai mult decât aș avea eu. Citeam în ridurile suave ce-ți brăzdau chipul...o sete cumplită de lumină. Bănuisem deja că te săturasei de întuneric? Oh Lacrimosa ce-mi ești! Te-a umplut verva maiestrului Satie? I-ai trăit deja prea mult pe Goethe, pe Poe, nenorocito...

    Ai atins prea repede latura aceea a vieții și ai lăsat-o pe mai târziu pe cealaltă. Dar nimeni nu te învățase că nu te poti juca cu timpul...niciodată nu lăsa pe mai târziu că doar asta e regula Universului contemporan. 

    Mi-ai lăsat tatuaj pe gât și o lacrimă la purtător. Ce cântec frumos mai era oftatul tău...e ca scârțâitul prea bine cunoscut al dușumelii de acasă. Speram să te cânt în cele mai nearmonioase acorduri. Ce-s cu frâiele astea cam ruginite? N-ai obosit să te blochezi de fiecare dată când îți zâmbesc??

    La început visam să fug cu tine...în prezent aleg să fug de tine. Am înțeles că puteai fi lebăda neagră dar te-ai înfrigurat și te-ai contopit cu multitudinea de lebede albe. Lebăda...simbol al inocenței și eleganței..de! asta ai ales să pângărești. Nu se spunea că trebuie să protejezi simbolurile sacre Și totuși...rămân cu umbra mâinii tale care-mi schița cârlionții solitari.

    
La început visam să fug cu tine...acum aleg să stau și să privesc un Univers contemporan-contemporan dar nu nouă-.