Lacrimosa

    Mângâiam cu degetele-mi aspre Sorii de pe fruntea ta. În ochii tăi găseam licărirea luciului de apă așa de cunoscut...Treceam -iar și iar- peste buzele-ți pline degetele grăbite. Cea mai mare condamnare: să-ți văd ploapele, să-mi alungi veșnica desfătare...cum poți să ne detronezi fără explicații?

    La început visam să fug cu tine, visam să fug departe-n lume iar ceața să ne fie văl împăciuitor. Visam să-ți strâng la piept degetele tremurânde. Visam la promisiunea încheiată acum o viață în crâng: speram să realizezi că ai nevoie de ea mai mult decât aș avea eu. Citeam în ridurile suave ce-ți brăzdau chipul...o sete cumplită de lumină. Bănuisem deja că te săturasei de întuneric? Oh Lacrimosa ce-mi ești! Te-a umplut verva maiestrului Satie? I-ai trăit deja prea mult pe Goethe, pe Poe, nenorocito...

    Ai atins prea repede latura aceea a vieții și ai lăsat-o pe mai târziu pe cealaltă. Dar nimeni nu te învățase că nu te poti juca cu timpul...niciodată nu lăsa pe mai târziu că doar asta e regula Universului contemporan. 

    Mi-ai lăsat tatuaj pe gât și o lacrimă la purtător. Ce cântec frumos mai era oftatul tău...e ca scârțâitul prea bine cunoscut al dușumelii de acasă. Speram să te cânt în cele mai nearmonioase acorduri. Ce-s cu frâiele astea cam ruginite? N-ai obosit să te blochezi de fiecare dată când îți zâmbesc??

    La început visam să fug cu tine...în prezent aleg să fug de tine. Am înțeles că puteai fi lebăda neagră dar te-ai înfrigurat și te-ai contopit cu multitudinea de lebede albe. Lebăda...simbol al inocenței și eleganței..de! asta ai ales să pângărești. Nu se spunea că trebuie să protejezi simbolurile sacre Și totuși...rămân cu umbra mâinii tale care-mi schița cârlionții solitari.

    
La început visam să fug cu tine...acum aleg să stau și să privesc un Univers contemporan-contemporan dar nu nouă-.