Visam în atâtea flăcări încât m-am ars în prima dimineață a lui Noiembrie. Și acum îmi aduc aminte straniul sentiment avut în clipa deșteptării. Ciudată deșteptare...să vină așa însoțită de flăcări zbuciumate și nerușinate.

        Noaptea asta mă bucur însă de-o clipă de repaus. Am ales să mă las purtată de alte sentimente. Sentimentele cotidiene au fost spălate puternic d-un răstimp. Ca acea pauză între furtuni, atât de tăcută dar totuși atât de conștientă... Stă acolo așteptând să te pătrundă în cele mai neașteptate momente.

        Acum oprindu-se vălvătaia puternică, va urma să toarne în liniște pentru încă un sfert de veac. Mă bucur extrem de clipele de genul, te resetează pentru a rezista. Dar totuși...te mai îmbie ca pe vremuri miresmele de praf și de copac tulbure? Putem lăsa arborele să se odihnească vreo 100 de ani? Totuși, riscând a mă repeta, de ce n-am da o șansă la odihnă și veacului, și miresmelor dar, mai ales, prafului?

            Eu zic ca în momentul ăsta să ne... odihnim cu toții. Ar fi și timpul, nu?