parchet

Scârțăia parchetul sub durerea pricinuită de pașii grei. Scârțâia însă și de lipsa pașilor tăi...de dor adică. Scârțâia de durerea gândurilor și de necazul crăpăturilor care-care nu făceau nimic și totuși erau totul.

Umblam cu nesaț de la o scândură la alta și mă nimerisem în fața ferestrei. Simțeam mirosul prafului de pe pervazul de afară, miros imposibil de încurcat.

Și se opri scârțâitul pentru a nu știu câta oară, pentru a lăsa loc orchestrei de pe partea cealaltă a sticlei: do major pierdut printre crengi ș-un re minor luat de vânt și lăsat dincolo de nori.

Azi a fost vremea mea. vremea mea de stagnare. Nenorocita m-a bombardat de ne-creație, explodez de ne-folosință târzie...ce fac dacă dispar acum? dispar fără inspirație -crimă de neiertat! Vin pe lume îmbuibată de idei și dispar cu nesimțire fără să transmit nimic.

Mi-am amintit de o haită ciudată de câini bălani apăruți din fundul Pământului. Tacticoși și fantomatici au tranșat străduța în câteva clipe iar eu rămăsesem c-un gol pricinuit de lipsa sunetului de lăpăit de lăbuțe pe asfaltul prea sec (dar nu la fel de sec ca vinul băut acum două săptămâni)

Îmi amintisem și de altă noapte...cu cerul ce gemea de perfecțiune, cu stele ce conturau perfect constelații nebănuite. Eram blocată-n alt Univers când...măduva mi-a zvâcnit la simțirea Căderii acelei picături de vitraliu divin. Acel ciob să-mi fie oare Picarea? Imposibil totuși ca acea stea pierdută-n mii de posibilități să-mi cauzeze dispariția! Și totuși, dacă ar fi să aleg între dispersia mea ca element și ultima strălucire a Ei ca tot....

aleg să n-aleg. 

Cine sunt eu să osândesc la veșnică pierdere puritățile cerești?