Notre Dame de Paris

  Am terminat de citit acum ceva timp Notre Dame de Paris de Victor Hugo și am rămas marcată de două scene și un sentiment profund. Pentru cei care își doresc să citească acest roman...încă aveți timp să vă opriți din a lectura rândurile de mai jos!

  Voi trece direct la scenele care m-au uimit profund, prezentate chiar la sfârșitul romanului.

  Prima este cea în care o fată își regăsește mama după 14 ani (după ce fetița a fost răpită, singurul lucru rămas în urma ei a fost un papucel roz-lucrul neprețuit pentru sufletul chinuit) și nu oricum, ci în pragul unei executări pe care fata trebuie să o ispășească. Din cauza suferinței, mama a trăit toată viața ca o pustnică într-o chilie, privind pantofiorul (singura ei alinare) și urând țiganca care dansa în piață și pe căprița ei. Făptura disperată nimerește la fereastra chiliei (singura cale de acces) și se roagă de femeie s-o ascundă. Ideea este că, Esmeralda vede pantofiorul roz al femeii și-i scoate perechea din săculețul pe care îl purta mereu la ea. De aici se continuă cu o scenă duioasă, în care îmbrațișarea unei mame care își regăsește odorul reușește să o ascundă de soldații ce o căutau. Dar... inima asta! Multe probleme mai provoacă! Când își vede așa zisul ”suflet pereche” (minunatul Phoebus), fata se dă de gol strigându-l. În momentul respectiv, soldații vor s-o înhațe pentru a o duce spre spânzurătoare, însă mama ei o cuprinde în brațe și, cu rugăminți fiebinți și lacrimi, se roagă de ostași să aibă milă. De aici, este o întreagă scenă care îți zbuciumă inima (până și soldații plângeau) și care se sfârșește cu imaginea a două trupuri (mamă-fiică abia revăzute) cărate spre eșafod, cea dintâi încă ținându-se ca un scai de trupul copilei și dându-și ultima suflare. Ea moare protejându-și fiica, cu dezamăgirea unei mame care nu reușește să-și salveze copilul nici a doua oară.

  Cel de-al doilea moment îl surprinde pe Quasimodo urmărind din clopotnița catedralei,  dezastrul aflat în piață: țigăncușa cu rochia albă aflată în cochilia formată de trupul mamei, mergând încet, dar sigur, spre nemurire. Acesta este ultimul plan în care mai apare cocoșatul...evaporându-se parcă din peisajul unui Paris întunecat.

  Acțiunea se derulează până în momentul unei descoperiri arheologice, unde sunt găsite două schelete: unul care mai avea câteva bucăți dintr-un material alb, și un altul care era strâns împrejurul primului. Se pare că sufletul schilodit recuperase ființa de-a cărei iubiri nu se bucurase niciodată.

  Și de aici întrebarea mea: până unde te poți avânta în numele iubirii? De unde a făcut rost de puterea monumentală de a căuta cadavrul persoanei iubite printre altele aflate în groapa comună? Unde găsești puterea pentru a-ți îmbrățișa sufletul pereche deja plecat...pentru totdeauna? A murit gândindu-se că poate frumoasa țigancă se va deștepta sau și-a petrecut ultimele momente din acestă viață scâldând-o în lacrimi, dar murind de nerăbdare s-o apuce pe același drum? 

Cum poate un om să îndure atâtea necazuri și să fie totuși capabil să iubească necondiționat?

Cum se face că poveștile de dragoste istorice cunoscute de majoritatea oamenilor au, în mare, același sfârșit tragic?

*Raportându-mă la propria persoană (egoism la superlativ, vă rog!), niciodată nu m-am considerat că  ”romance”-ul (cărți, filme sau chiar viața reală) ar fi un gen potrivit pentru mine; însă am o pasiune imposibil de controlat când vine vorba de reflectarea asupra tragediilor care au consacrat marile ”iubiri” ale tuturor veacurilor.*