trecut

           Am trecut prin... trecut ! și m-am blocat.

  De când mă știu am realizat că ofer prea multă atenție anumitor trecuturi. De ce-mi trăiesc prezentul în trecut? Mereu începe cu simplul fapt de a răsfoi albumele mele foto și continuam cu cele ale părinților și ale bunicilor și chiar mai încolo. Am pasiunea asta nebună de a încerca să simt momentul trecut, să  citesc emoțiile indivizilor, să simt miresme apuse de zeci de ani, să văd orizonturi spulberate, să cânt alături de păsările ajunse surse de viață pentru alte vietăți. Ajung să ating o stare total diferită. Și  toate acestea se întâmplă chiar înainte de-a se trezi cocoșii. de ce-mi place să trăiesc trecutul altora totuși?

  Gândindu-mă la un trecut mai apropiat, la care majoritatea oamenilor se raportează, mi se întrezărește o întrebare: de ce suntem blocați în timpuri care nu ne mai aparțin?

  Evadăm în el când prezentul e prea monoton și viitorul prea sumbru sau ne raportăm la el involuntar prin evenimente care ne-au marcat într-un sens negativ? Oare amintirile rămase ne împing într-o fostă lume ... în prezent dătătoare de viață dar, în trecut, un coșmar pe bandă de magnetofon?

  De ce nu ne putem elibera? De fapt... nu putem sau NU VREM? Sau poate, depinde de la caz la caz, poate este o contopire a celor două. Compoziție perfectă, închegare a apei cu uleiul...adică definiția unei nebunii latente!

  Și totuși....reușim să o învingem, s-o suprimăm sau o acceptăm ca parte din noi? Dar revin cu altă nelămurire: dacă TU ești conștient că anumite pasaje din trecut te-au afectat, de ce continui să revii asupra lor în mod voluntar? De ce nu te poți abține și îți fuge gândul  acolo iar când realizezi te conformezi? (sau poate câteodată îl alungi tu spre prăpastie) 

De ce te/ne hrănim cu sentimente expirate?

  Și așa-mi zboară orele: gândindu-mă cu nesaț la trecutul altora, la ce ființe au fost, dacă au fost bine, ce-ar schimba la fosta viață... și mă bucur când realizez conexiuni care mă asigură că au fost fericiți; și sunt încurcată prin complexitatea chipurilor frumoase prin care se simte dăruirea, sensibilitatea și singurătatea. Da!!... pentru că au fost singuri (majoritatea suntem) într-o lume prea frumoasă pentru a o simți într-un mod cuviincios - față de ea, bineînțeles.

   Ce avalanșă de sentimente prea complexe pentru a fi exprimate în cuvinte! Până leg două fraze, se risipesc alte șapte și încă n-am zis nimic important!