Urlet pur

Auzeam vântul cum se izbea de copaci și ziduri (poate cu tendințe sinucigașe?) dintr-un balcon oarecare de la etajul opt.

Îngânam propriul vuiet în timp ce pictam cu privirea orizonturi împrăștiate.

Când am părăsit cochilia de beton și m-am aventurat în tornada iscată afară din suspinele noastre... am realizat că m-am fost pierdut. Picam fără rușine în ceva puritate imitată.

Eram înconjurată de urletele seducătoare care mă dezbrăcau pe nepusă masă în fața unor siluete cu acoperământ de petale. Mă uitam îngândurată la ei și mă simțeam mică, neputincioasă și goală. Strivisem o păpădie-soare sub talpa îngreunată de gânduri. Unde-mi ești Nichită să-mi oferi sărutul promis tălpii mele de pământeancă? Fără vreun motiv știut de mine, m-au lăsat pradă păpădiilor și m-am lăsat pradă realității.

Trebuiau să mă cuprindă veșnic!! atunci! 

Dar m-au lăsat să-mi continui drumul oricum sortit eșecului. Cum aș putea continua în starea fadă de care mă ”bucur” după ce-am gustat din intimitatea unui Pământ abia înmugurit?